Vezi frunzele căzând
Şi natura-ncet
ofilindu-se,
Începi să dai
uitării tot.
Melancolia ne-asupreşte,
Ne chinuieşte.
Nimănui nu-i pasă
de a mea fiinţă,
Nimeni nu intreabă
de a mea dorinţă.
Sunt pierdută-n timp.
Pierdută-n solitudine.
Totul moare în jurul
meu.
Să nu pierd ce-am
iubit e greu,
Căci deja e pierdut.
Am trăit oare până
azi doar să văd cum timpul trece?
Să văd cum îmi pierd
inocenţa?
Ah…dulcea inocenţă
ce ne poartă pe valurile vieţii,
Furtunile sufletului
meu…
Dacă timpul l-aş da înapoi,
Oare unde m-aş opri?
Deşi existenţa-mi e un soi
De “en passent”
grăbit
Asta doare cumplit!
Mi-e dor sa fiu
iară copil,
Când grijile
lipseau.
Ce dulce timpuri…
Ce dulce inocenţă!
Inima-mi este prinsă într-un foc de neoprit
Şi-mi văd viaţa
mistuită
În acest joc sordid,
Derulându-se toată într-o clipă.
Şi de ce păsările se îndepărtează?
Cu ce le-am greşit?
Pământul fuge de sub
trupul meu şi rămân prinsă în nisipurile vieţii,
Între frunzele ce
cad
Şi valurile mării
suferinde.
Suflete torturate.
Strivite.
Vântul şi ploaia
dansează un trist vals.
Sunetul corzilor
viorii parcă e fals
Şters, printre
frunzele uscate
Ce cad.
Abisal este totul
Si frunzele cad.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu