Odată te vedeam albastru,
În frumuseţe cel măiastru.
Acum de ce tu plângi?
De ce eşti trist şi-ntunecat,
Iubite cer?
Nu demult erai stropită
De culori.
Priveam desăvârşită
La trista ta privelişte.
De ce eşti moartă, goală?
De ce nu spui nimic,
Iubita mea gradină?
În depărtare iată cimitirul,
Zăcând şi el mut, nepăsător.
Nici ciorile nu mai sunt-mor.
Mormintele işi fac sictirul.
Totul în depărtare-i un văl,
Zăpadă şi nămol,
Zăpadă şi nămol.
Mi-e dor de frunzele uscate,
Mi-e dor de cerul albăstriu,
Mi-e dor de visele pictate,
Mi-e dor de strada cea pustie,
Mi-e dor de toamna cafenie.
De ce-ai plecat?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu