Căci mâine...

Mă uit spre cerul de gheață
Şi ceața-mi cuprinde genele,
Împăienjenindu-mi ochii de albeață,
Ascuțindu-mi irisul castaniu,
Acolo unde imi zace absoluta durere...
Căci mâine nu voi mai avea puterea
Să fiu.

Aburii-albicioşi mă cuprind de mâini,
Încheieturile-mi se surpă.
Aburi lini, aburi haini
Îmi invadează plămânii umezindu-i lent,
Făcându-mă să gem, să zbier,
Să cer încetarea pentru un moment
Al lichidului roş' cu gust de fier...

Şopteşte frigul, se prezintă ca un giuvaier,
Pe pielea mea, cu stele de argint,
Cu sclipiri de jind, cu fior!

Forestier control sonor,
Înmoaie-mi părul în al tău absint,
Şi-oferă-mi al munților fluier!

Vântul aleargă-n întreaga zare,
Şi codrul tot deodat' se-ndoaie!
Urletul stâncilor dansează spre văzduh,
Pietrişul de sub tălpi e-un rece pentateuh,
Şi corbii dintre creste mă urmăresc malefic,
Ascuțindu-mi irisul castaniu,
Împăienjenindu-mi ochii de-albeață,
Acolo unde zace absoluta-mi durere,
Cuprizându-mi genele groaznice,
Cuprinzându-mi umanitatea pierdută,
Zdrobind şi ultimul meu simț,
Căci mâine nu voi mai avea puterea
Să fiu.