Muntele de sticlă

M-am odihnit pe piatra muntelui de sticlă
Şi se aude crăpătura sufletului său.
Mi se-oglindeşte nemişcată câte-o buclă,
Şi-mi bate soarele în păr, şi bate-n hău.

Întregi stânci ca oglinzi lucesc în zare
Şi vânturile bat, copacii se înclină,
Pietre opace curg prin văi abandonare,
Lăsând pe buze-le-mi de foc simțirea munților salină.

M-am odihnit pe piatra muntelui de sticlă,
Şi iată că furtuna nu-şi mai are loc,
Nici ploaie, nici ninsoare pică,
E linişte de sticlă peste tot.

Îmi întind mâna peste orizontul alb
Şi-ncerc să prind un suflet ratacit,
Dar în inima muntelui de sticlă,
Numai soarele cuvântul să-şi zică
Îşi are dreptul printre ale mele bucle,
Şi bate-n părul meu, şi bate-n hău.

Acatalepsie

Pe dealul sur, sub frunzele de brad,
Cu țepi acizi şi-acele de smarald,
Suntem amândoi măiestriți din nebunie,
Metrică de-acatalepsie.

Şoptesc cuvinte albe, goale;
Tu le captezi şi-oferi dorințe infernale.
În ale vântului şuiere fantomale
Asemeni unor vechi voci preotale.

Îmi cuprinzi mâna rece şi se surpă
Sub antica mea mănuşă de zarpă.
Mă strecoară trecutu-n agonie,
Învinețindu-mi ființa încă vie,
Iar tu încă îi mai permiți să fie,
Eternă acatalepsie....

Căci mâine...

Mă uit spre cerul de gheață
Şi ceața-mi cuprinde genele,
Împăienjenindu-mi ochii de albeață,
Ascuțindu-mi irisul castaniu,
Acolo unde imi zace absoluta durere...
Căci mâine nu voi mai avea puterea
Să fiu.

Aburii-albicioşi mă cuprind de mâini,
Încheieturile-mi se surpă.
Aburi lini, aburi haini
Îmi invadează plămânii umezindu-i lent,
Făcându-mă să gem, să zbier,
Să cer încetarea pentru un moment
Al lichidului roş' cu gust de fier...

Şopteşte frigul, se prezintă ca un giuvaier,
Pe pielea mea, cu stele de argint,
Cu sclipiri de jind, cu fior!

Forestier control sonor,
Înmoaie-mi părul în al tău absint,
Şi-oferă-mi al munților fluier!

Vântul aleargă-n întreaga zare,
Şi codrul tot deodat' se-ndoaie!
Urletul stâncilor dansează spre văzduh,
Pietrişul de sub tălpi e-un rece pentateuh,
Şi corbii dintre creste mă urmăresc malefic,
Ascuțindu-mi irisul castaniu,
Împăienjenindu-mi ochii de-albeață,
Acolo unde zace absoluta-mi durere,
Cuprizându-mi genele groaznice,
Cuprinzându-mi umanitatea pierdută,
Zdrobind şi ultimul meu simț,
Căci mâine nu voi mai avea puterea
Să fiu.