duminică, 15 noiembrie 2015

Elegia II. Toamna asupritoare



 Vezi frunzele căzând
Şi natura-ncet ofilindu-se,
Începi să dai uitării tot.
Melancolia ne-asupreşte,
Ne chinuieşte.

Nimănui nu-i pasă de a mea fiinţă,
Nimeni nu intreabă de a mea dorinţă.
Sunt  pierdută-n timp. 
Pierdută-n solitudine.

Totul moare în jurul meu.
Să nu pierd ce-am iubit e greu,
Căci deja e pierdut.

Am trăit oare până azi doar să văd cum timpul trece?
Să văd cum îmi pierd inocenţa?

Ah…dulcea inocenţă ce ne poartă pe valurile vieţii,
Furtunile sufletului meu…

Dacă timpul l-aş da înapoi,
Oare unde m-aş opri?
Deşi existenţa-mi e un soi
De “en passent” grăbit
Asta doare cumplit!
Mi-e dor sa fiu iară copil,
Când grijile lipseau.
Ce dulce timpuri…
Ce dulce inocenţă!

Inima-mi este prinsă într-un foc de neoprit
Şi-mi văd viaţa mistuită
În acest joc sordid,
Derulându-se toată într-o clipă.

Şi de ce păsările se îndepărtează?
Cu ce le-am greşit?

Pământul fuge de sub trupul meu şi rămân prinsă în nisipurile vieţii,
Între frunzele ce cad
Şi valurile mării suferinde.

Suflete torturate.
Strivite.

Vântul şi ploaia dansează un trist vals.
Sunetul corzilor viorii parcă e fals
Şters, printre frunzele uscate
Ce cad.


Abisal este totul
Si frunzele cad.


Elegia I. Pedeapsa



Merg spre moarte,
Calea ce nimeni nu o poate desluşi.
O cale departe
De realitatea pe care mulţi şi-o vor însuşi.

La început te înşală,
Crezând că nimic rău
Nu se poate întâmpla,
Dar ajungi să cazi.
Aceasta…
Ai fi putut înainte contempla!

E o cale definitivă.
De o iei pe aici,
Mori.

Scăpare nu vei avea vreodată.
De o iei pe aici,
Mori.

Pedeapsa.
Pedeapsa încercării de a merge
Pe acest drum este în felul următor:
Mai rea decât tortura,
Decât crucificarea.
Mai groaznică decât nebunia.
Mai dureroasă decât plaga.

Pedeapsa este exterminarea.

De am fi putut elimina vreodată
Imperfecţiunea ce ne induce
În greşeală, şi apoi, în păcat,
De am fi putut uita această nebunie
Şi am fi putut să o evităm…

Ar fi fost încă şi mai tragic.
Mai tragic ca moartea unui mare artist,
Decât sângele vărsat între fraţi.

Condiţiile vieţii ce am fi trăit-o ar fi fost extreme.
Cu toţii am păli şi ne-am ofili,
Unul câte unul.

Sau poate viaţa nu ar mai fi existat…

Această dilemă teribilă
Ce continuă să lanseze semne de întrebare,
Despre noi, despre viaţă, despre tot,
Ca un rău murdar de gânduri deşarte,
Ne ucide.

Mi-a fost dat să văd,
Cu ochii inimii şi minţii
Secrete ce ar distruge,
Ar demola un suflet.

Nu există niciun alibi
Ce mi-ar putea scuza păcatele.
Absolut niciunul.

Dulceaţă


În acest frig morbid,
Tuşind dulceaţă de căpşune,
Eu stau rugându-mă fierbinte
Şi cu buzele-mi rostesc cuvinte
Ce au să ardă lumea
Şi-au să topească marmura
Statuii ce mă tot priveşte
Zilnic- şi nu ştiu ce doreşte,
Când ea mă vede
Tuşind dulceaţă de căpşune,
În această dogoare,
Şi acest gând perfid.

Dezamăgire

Aş vrea să pot dormi,
Dar visul mi s-ar risipi.
Daca-ş mai continua,
Până şi numele mi l-aş uita.

Cred că-i firesc
Să pot să iubesc
Tot ce-i imposibil.
Nu că-i credibil?

De-ar ploua,
Oh, nori albi,
În voi, în care dăinuia
Frigul lichid de cobalt,
Aţi îneca durerea toată,
A unui suflet ingheţat
Ce-ntotdeauna-a rezistat
Cu inima acarinată.

Dă-mi un pahar cu ceaţă,
O coroană de-argint,
Un metal de-albeaţă,
Atât de sufocanţi aţi devenit.

Mi-aţi transformat sufletul
Intr-o fiinţă morbidă…
Săracul, inocentul,
Ia-ţi înlocuit zâmbetul
Cu-a voastră groaznică obidă…

Aşa că nu aveam cale
Decât să m-arunc în mare.
Ultimul meu gând,
Îl cânt, îl cânt
Ca să scap, am fugit
În albul sordid…




De gheaţă reverie



Un vis vivid şi echivoc
Mă spulberă numaidecât.
Vrând, negăsind un loc,
Simt moartea luându-mă de gât.

Pumnalul vechi de-argint,
Simţindu-i lama rece,
Pietrificată-ntr-un mormânt;
Magia ce mă trece…

Tot încercând, zadarnic eu mă zbat;
Din ce în ce m-afund
Şi tocul tare-n piatră-l bat
Gândind tot mai profund.

Numaidecât se-arată,
Însă dispare pe clipite.
A vrut doar să mă vadă…
Să-mi dea puteri nemaivăzute.

Pleoapele-nchizând şi lină
Eu inima-ncet mi-o deschid,
Să iasă-aceea lumină
Şi frigul cel morbid.


Pădurea toată se desface,
Ai mei pomi se înclină…
Magia-aceasta natura o reface;
Aştept să vină-n braţe să mă ţină.

Puterile mă părăsesc
Şi parcă totul pleacă.
Am obosit să obosesc,
Izvoarele-mi se seacă.
Eu tot nu reuşesc…

De ce?



Odată te vedeam albastru,
În frumuseţe cel măiastru.
Acum de ce tu plângi?
De ce eşti trist şi-ntunecat,
Iubite cer?

Nu demult erai stropită
De culori.
Priveam desăvârşită
La trista ta privelişte.
De ce eşti moartă, goală?
De ce nu spui nimic,
Iubita mea gradină?

În depărtare iată cimitirul,
Zăcând şi el mut, nepăsător.
Nici ciorile nu mai sunt-mor.
Mormintele işi fac sictirul.

Totul în depărtare-i un văl,
Zăpadă şi nămol,
Zăpadă şi nămol.

Mi-e dor de frunzele uscate,
Mi-e dor de cerul albăstriu,
Mi-e dor de visele pictate,
Mi-e dor de strada cea pustie,
Mi-e dor de toamna cafenie.

De ce-ai plecat?


Copacul

Copacul zboară
Prin lunca disperării
Agonizând tâmpit
Valurile uitării..
El ridicându-şi crengile
Şi urlându-şi căderea,
Copacul cade-n hău,
Tăiată-i fiind durerea,
Copacul nu mai urlă,
Ci tace şi aşteaptă
Ca frunzele-i pătate
Să moară lin în soartă.

Catharsis

Stătea un înger al credinţei
Pe zidul cimitirului.
Cântă un imn al năzuinţei,
Deasupra crucii mortului.

Vioara răsuna puternic,
-Ecoul cristalin.
Croia drum sufletul armonic,
Croia un drum senin.

Pe fiecare zid şi piatră
Stătea câte un înger.
Satana din Hades latră,
Cu al lui ţipăt ager.

Cântau miliarde printre pomi;
Al lor este speranţa,
“Lama sabactani?
Eli, lama sabactani?”

Cântau şi-n cer milioane,
Împărtăşind durerea.
Priveam cum câte unul cade,
Accelerând teroarea.

A fi sau a nu fi,
E-aceeaşi suferinţă;
Diferă că n-ai să mai vii
Mort în dreaptă căinţă.

Armaggedon



Pe lac.
Privesc în zare.
În depărtare,
Norii-mpăturesc
Tot ceru-mpărătesc;
Dar niciun soare.

Aici viaţa-i fără culoare!
Şi-mi doresc cu ardoare
Să vindec pământul,
Să-i modelez lutul,
Să aduc soare.

Şi bate-ndepărtare,
Şi eu mă uit în zare.
E o lumină ce tot vine,
Se-apropie de mine.
E o scânteietoare!

Dar nu e soare
Şi nici culoare.
Văd focul cel asupritor
Tot alergând pe ceru-ncântător.
Nu-i stea. Nici soare.


Dar nu ştiu cum se face
Că închid ochii,
Şi când îi deschid totul zace
În flăcări aurii.

Fugind, oamenii, disperaţi;
Merg spre salvarea ce o cred,
Dar eu pe loc stau şi mă uit
Cum totul moare.

Şi dispare.
Vai, cum mai arde!

Mare potop de foc ne asupreşte!
Armaggedon! Satanic joc!
Unde să merg şi ce să fac?!

Şi mă trezesc.
Noaptea cea lină
Şi stelele pe cer lucesc.
Pe lac, în barcă, adormit-am.
Privesc în zare,
În depărtare,
La cârdul roş de flăcări…
Nu-i soare…

Adrenalină



Mişcare melodică,
Muzică de orgă,
Stabilitate pierdută,
De mult disparută.

Ne rotim, ne rotim,
Si nu ameţim
Căci eram  deja morţi
Şi tot am tras la sorţi
Noul destin.

Pierd control…
Malefic demol
De conştiinţă
Şi posibilă voinţă
Să mă opresc.

Dependenţă de păcat...
Niciun schivnic preacurat
Nu m-ar putea salva.
Poate cândva, cândva, cândva,
Mă voi uita.

Satana din mine,
Calcă-n picioare,
Şi lună şi soare,
Şi chiar şi pe sine.

Dragoste şi sânge,
Dragoste şi sânge,
Poate cândva, cândva, cândva,
Mă voi opri.



Aberaţia nr. 3

Zăpadă neagră de cristal,
Ce-şi face loc-extraordinar
În palma mea de ceară.
Parc-ar fi o comoară
Fragilul fulg topindu-se-n
Mâneca-mi de mătase.
Problema nu se pune-aici
Ci că nu poţi fugi în lume,
Nu poţi trece-ale mării spume,
Dacă nu vrei să-mi zici
De ce pufosul fulg
Există-ntradevăr
Şi de ce nu un măr?

sâmbătă, 14 noiembrie 2015

One

So silent, so cold.
I am waiting on the other side.
The death, I hold,
It sits in my palm, it cannot be ignored.
I drift, so calm
Through infinite sorrow.
You will know once
That life cannot be borrowed.