Elegia II. Toamna asupritoare

 Vezi frunzele căzând

Şi natura-ncet ofilindu-se,

Începi să dai uitării tot.

Melancolia ne-asupreşte,

Ne chinuieşte.

Nimănui nu-i pasă de a mea fiinţă,

Nimeni nu intreabă de a mea dorinţă.

Sunt  pierdută-n timp. 

Pierdută-n solitudine.

Totul moare în jurul meu.

Să nu pierd ce-am iubit e greu,

Căci deja e pierdut.

Am trăit oare până azi doar să văd cum timpul trece?

Să văd cum îmi pierd inocenţa?

Ah…dulcea inocenţă ce ne poartă pe valurile vieţii,

Furtunile sufletului meu…

Dacă timpul l-aş da înapoi,

Oare unde m-aş opri?

Deşi existenţa-mi e un soi

De “en passent” grăbit

Asta doare cumplit!

Mi-e dor sa fiu iară copil,

Când grijile lipseau.

Ce dulce timpuri…

Ce dulce inocenţă!

Inima-mi este prinsă într-un foc de neoprit

Şi-mi văd viaţa mistuită

În acest joc sordid,

Derulându-se toată într-o clipă.

Şi de ce păsările se îndepărtează?

Cu ce le-am greşit?

Pământul fuge de sub trupul meu şi rămân prinsă în nisipurile vieţii,

Între frunzele ce cad

Şi valurile mării suferinde.

Suflete torturate.

Strivite.

Vântul şi ploaia dansează un trist vals.

Sunetul corzilor viorii parcă e fals

Şters, printre frunzele uscate

Ce cad.

Abisal este totul

Si frunzele cad.

Elegia I. Pedeapsa

Merg spre moarte,

Calea ce nimeni nu o poate desluşi.

O cale departe

De realitatea pe care mulţi şi-o vor însuşi.

La început te înşală,

Crezând că nimic rău

Nu se poate întâmpla,

Dar ajungi să cazi.

Aceasta…

Ai fi putut înainte contempla!

E o cale definitivă.

De o iei pe aici,

Mori.

Scăpare nu vei avea vreodată.

De o iei pe aici,

Mori.

Pedeapsa.

Pedeapsa încercării de a merge

Pe acest drum este în felul următor:

Mai rea decât tortura,

Decât crucificarea.

Mai groaznică decât nebunia.

Mai dureroasă decât plaga.

Pedeapsa este exterminarea.

De am fi putut elimina vreodată

Imperfecţiunea ce ne induce

În greşeală, şi apoi, în păcat,

De am fi putut uita această nebunie

Şi am fi putut să o evităm…

Ar fi fost încă şi mai tragic.

Mai tragic ca moartea unui mare artist,

Decât sângele vărsat între fraţi.

Condiţiile vieţii ce am fi trăit-o ar fi fost extreme.

Cu toţii am păli şi ne-am ofili,

Unul câte unul.

Sau poate viaţa nu ar mai fi existat…

Această dilemă teribilă

Ce continuă să lanseze semne de întrebare,

Despre noi, despre viaţă, despre tot,

Ca un rău murdar de gânduri deşarte,

Ne ucide.

Mi-a fost dat să văd,

Cu ochii inimii şi minţii

Secrete ce ar distruge,

Ar demola un suflet.

Nu există niciun alibi

Ce mi-ar putea scuza păcatele.

Absolut niciunul.

Dulceaţă

În acest frig morbid,
Tuşind dulceaţă de căpşune,
Eu stau rugându-mă fierbinte
Şi cu buzele-mi rostesc cuvinte
Ce au să ardă lumea
Şi-au să topească marmura
Statuii ce mă tot priveşte
Zilnic- şi nu ştiu ce doreşte,
Când ea mă vede
Tuşind dulceaţă de căpşune,
În această dogoare,
Şi acest gând perfid.

Dezamăgire

Aş vrea să pot dormi,

Dar visul mi s-ar risipi.

Daca-ş mai continua,

Până şi numele mi l-aş uita.

Cred că-i firesc

Să pot să iubesc

Tot ce-i imposibil.

Nu că-i credibil?

De-ar ploua,

Oh, nori albi,

În voi, în care dăinuia

Frigul lichid de cobalt,

Aţi îneca durerea toată,

A unui suflet ingheţat

Ce-ntotdeauna-a rezistat

Cu inima acarinată.

Dă-mi un pahar cu ceaţă,

O coroană de-argint,

Un metal de-albeaţă,

Atât de sufocanţi aţi devenit.

Mi-aţi transformat sufletul

Intr-o fiinţă morbidă…

Săracul, inocentul,

Ia-ţi înlocuit zâmbetul

Cu-a voastră groaznică obidă…

Aşa că nu aveam cale

Decât să m-arunc în mare.

Ultimul meu gând,

Îl cânt, îl cânt

Ca să scap, am fugit

În albul sordid…

De gheaţă reverie

Un vis vivid şi echivoc

Mă spulberă numaidecât.

Vrând, negăsind un loc,

Simt moartea luându-mă de gât.

Pumnalul vechi de-argint,

Simţindu-i lama rece,

Pietrificată-ntr-un mormânt;

Magia ce mă trece…

Tot încercând, zadarnic eu mă zbat;

Din ce în ce m-afund

Şi tocul tare-n piatră-l bat

Gândind tot mai profund.

Numaidecât se-arată,

Însă dispare pe clipite.

A vrut doar să mă vadă…

Să-mi dea puteri nemaivăzute.

Pleoapele-nchizând şi lină

Eu inima-ncet mi-o deschid,

Să iasă-aceea lumină

Şi frigul cel morbid.

Pădurea toată se desface,

Ai mei pomi se înclină…

Magia-aceasta natura o reface;

Aştept să vină-n braţe să mă ţină.

Puterile mă părăsesc

Şi parcă totul pleacă.

Am obosit să obosesc,

Izvoarele-mi se seacă.

Eu tot nu reuşesc…

De ce?

Odată te vedeam albastru,

În frumuseţe cel măiastru.

Acum de ce tu plângi?

De ce eşti trist şi-ntunecat,

Iubite cer?

Nu demult erai stropită

De culori.

Priveam desăvârşită

La trista ta privelişte.

De ce eşti moartă, goală?

De ce nu spui nimic,

Iubita mea gradină?

În depărtare iată cimitirul,

Zăcând şi el mut, nepăsător.

Nici ciorile nu mai sunt-mor.

Mormintele işi fac sictirul.

Totul în depărtare-i un văl,

Zăpadă şi nămol,

Zăpadă şi nămol.

Mi-e dor de frunzele uscate,

Mi-e dor de cerul albăstriu,

Mi-e dor de visele pictate,

Mi-e dor de strada cea pustie,

Mi-e dor de toamna cafenie.

De ce-ai plecat?

Copacul

Copacul zboară

Prin lunca disperării

Agonizând tâmpit

Valurile uitării..

El ridicându-şi crengile

Şi urlându-şi căderea,

Copacul cade-n hău,

Tăiată-i fiind durerea,

Copacul nu mai urlă,

Ci tace şi aşteaptă

Ca frunzele-i pătate

Să moară lin în soartă.

Catharsis

Stătea un înger al credinţei

Pe zidul cimitirului.

Cântă un imn al năzuinţei,

Deasupra crucii mortului.

Vioara răsuna puternic,

-Ecoul cristalin.

Croia drum sufletul armonic,

Croia un drum senin.

Pe fiecare zid şi piatră

Stătea câte un înger.

Satana din Hades latră,

Cu al lui ţipăt ager.

Cântau miliarde printre pomi;

Al lor este speranţa,

“Lama sabactani?

Eli, lama sabactani?”

Cântau şi-n cer milioane,

Împărtăşind durerea.

Priveam cum câte unul cade,

Accelerând teroarea.

A fi sau a nu fi,

E-aceeaşi suferinţă;

Diferă că n-ai să mai vii

Mort în dreaptă căinţă.

Armaggedon

Pe lac.

Privesc în zare.

În depărtare,

Norii-mpăturesc

Tot ceru-mpărătesc;

Dar niciun soare.

Aici viaţa-i fără culoare!

Şi-mi doresc cu ardoare

Să vindec pământul,

Să-i modelez lutul,

Să aduc soare.

Şi bate-ndepărtare,

Şi eu mă uit în zare.

E o lumină ce tot vine,

Se-apropie de mine.

E o scânteietoare!

Dar nu e soare

Şi nici culoare.

Văd focul cel asupritor

Tot alergând pe ceru-ncântător.

Nu-i stea. Nici soare.

Dar nu ştiu cum se face

Că închid ochii,

Şi când îi deschid totul zace

În flăcări aurii.

Fugind, oamenii, disperaţi;

Merg spre salvarea ce o cred,

Dar eu pe loc stau şi mă uit

Cum totul moare.

Şi dispare.

Vai, cum mai arde!

Mare potop de foc ne asupreşte!

Armaggedon! Satanic joc!

Unde să merg şi ce să fac?!

Şi mă trezesc.

Noaptea cea lină

Şi stelele pe cer lucesc.

Pe lac, în barcă, adormit-am.

Privesc în zare,

În depărtare,

La cârdul roş de flăcări…

Nu-i soare…

Adrenalină

Mişcare melodică,

Muzică de orgă,

Stabilitate pierdută,

De mult disparută.

Ne rotim, ne rotim,

Si nu ameţim

Căci eram  deja morţi

Şi tot am tras la sorţi

Noul destin.

Pierd control…

Malefic demol

De conştiinţă

Şi posibilă voinţă

Să mă opresc.

Dependenţă de păcat...

Niciun schivnic preacurat

Nu m-ar putea salva.

Poate cândva, cândva, cândva,

Mă voi uita.

Satana din mine,

Calcă-n picioare,

Şi lună şi soare,

Şi chiar şi pe sine.

Dragoste şi sânge,

Dragoste şi sânge,

Poate cândva, cândva, cândva,

Mă voi opri.

Aberaţia nr. 3

Zăpadă neagră de cristal,

Ce-şi face loc-extraordinar

În palma mea de ceară.

Parc-ar fi o comoară

Fragilul fulg topindu-se-n

Mâneca-mi de mătase.

Problema nu se pune-aici

Ci că nu poţi fugi în lume,

Nu poţi trece-ale mării spume,

Dacă nu vrei să-mi zici

De ce pufosul fulg

Există-ntradevăr

Şi de ce nu un măr?

One

So silent, so cold.
I am waiting on the other side.
The death, I hold,
It sits in my palm, it cannot be ignored.
I drift, so calm
Through infinite sorrow.
You will know once
That life cannot be borrowed.