Ea

Ea, de obârşie, nu doarme,
Ci soarbe amintiri şi plânge,
Cu roşcate si pure lacrimi,
Ce v-au imbolnăvit de patimi,
Precum irisu-i plin de sânge
Şi gâtu-i palid de durere.

Ea a uitat cum să mai spere,
Căci sufletu-i nu mai e uşă,
Inima-i creează cenuşă
Şi buzele-i expiră foame...

Ea, de obârşie, nu doarme,
Ea doar tuşeşte şi mai cască.
Lasă calul morții să pască
Şi omul drept să nu trăiască!

Crizantemă

Tu eşti o crizantemă, iar eu sunt o poetă;

Hai să-ți cânt verde, plângând la o şuetă,

Hai să-ți înamorez părul solfegiu,crud,

Hai să te-adorm încet în smintitul amurg!

Te legăn şi îți torn pe gâtlejul de-azur

Eterul neputinței, sângele meu de taur.

O lacrimă se varsă pe buzele-ți polare ;

Plânge a mea iubire, în visele-i hilare.

Androgin

Îți pot plăti cumplita iboste
Cu altceva decât cadavre?
Sunt trupuri sadice şi caste,
Sunt struguri în ale lor coaste,
Trec sufletul lor în cadastre,
Mut inima lor în reci astre.

Tu-mi juri râvnire-npătimată,
Eu torn în cămaşa-ți de in
Al vieții vin, al sorții chin,
Din răni adânci, trupul sangvin,
Cu ochii-i de acvamarin,
Purul meu iubit androgin.

Eu uit

Reprim dorința zilei de mâine,
Şi definiția suflării mele se restrânge.
E abur arămiu ce expiră sânge,
Jeleşte murmure, mucegăite taine.

Eu uit trecutul şi viitorul,
Lovindu-mi coastele cu toporul,
Cusandu-mi ganduri cu fuiorul
Acestei lumi în care nu-mi doresc
Decât să iubesc.

Selenit

Cu ochii goi şi albi, privesc în infinit;
Cu ochii goi şi albi-un trup de selenit.
Cu brațe feudale, cu palmele-i de foc,
Două aripi suflă jale într-al meu nenoroc.

Sfărâmă-mi viețuirea căutându-mi meteahnă,
Şi nu mă ridica când trupul meu rănit
Se zvârcoleşte-n deznădejde, în pâcla ta de pahnă,
Răzleț în învelişu-i de mult îmbătrânit.

Cu ochi defuncți şi reci, privesc în dezolare,
Cu ochi neînviorați de a ta-nfiorare...
Nebun ajunge omul sub crugu' ăstei lumi,
Nebun ajung şi eu, searbăd în mine însumi.

Sihastru

În țara rece-a astrului sihastru
Cad luni şi sori şi-acru dezastru,
Iar eu privesc cu ochi de aur
Cum cugetă-n zbor câte-un graur.

În universul somnului sinistru
Se-ntorc nebune fețele de monstru.
Din praf planetar decupat în zimți
Trupul tău zace-n al meu dulce-alint.

În țara de-abanos a astrului sihastru
Mai curge câte-un geamăt nebunesc dar sacru...
Se mai topesc şi stele, mai dispar şi nori...
Doar pentru ca tu ți-ai dorit să zbori...

Muntele de sticlă

M-am odihnit pe piatra muntelui de sticlă
Şi se aude crăpătura sufletului său.
Mi se-oglindeşte nemişcată câte-o buclă,
Şi-mi bate soarele în păr, şi bate-n hău.

Întregi stânci ca oglinzi lucesc în zare
Şi vânturile bat, copacii se înclină,
Pietre opace curg prin văi abandonare,
Lăsând pe buze-le-mi de foc simțirea munților salină.

M-am odihnit pe piatra muntelui de sticlă,
Şi iată că furtuna nu-şi mai are loc,
Nici ploaie, nici ninsoare pică,
E linişte de sticlă peste tot.

Îmi întind mâna peste orizontul alb
Şi-ncerc să prind un suflet ratacit,
Dar în inima muntelui de sticlă,
Numai soarele cuvântul să-şi zică
Îşi are dreptul printre ale mele bucle,
Şi bate-n părul meu, şi bate-n hău.