Ea

Ea, de obârşie, nu doarme,
Ci soarbe amintiri şi plânge,
Cu roşcate si pure lacrimi,
Ce v-au imbolnăvit de patimi,
Precum irisu-i plin de sânge
Şi gâtu-i palid de durere.

Ea a uitat cum să mai spere,
Căci sufletu-i nu mai e uşă,
Inima-i creează cenuşă
Şi buzele-i expiră foame...

Ea, de obârşie, nu doarme,
Ea doar tuşeşte şi mai cască.
Lasă calul morții să pască
Şi omul drept să nu trăiască!