Muntele de sticlă

M-am odihnit pe piatra muntelui de sticlă
Şi se aude crăpătura sufletului său.
Mi se-oglindeşte nemişcată câte-o buclă,
Şi-mi bate soarele în păr, şi bate-n hău.

Întregi stânci ca oglinzi lucesc în zare
Şi vânturile bat, copacii se înclină,
Pietre opace curg prin văi abandonare,
Lăsând pe buze-le-mi de foc simțirea munților salină.

M-am odihnit pe piatra muntelui de sticlă,
Şi iată că furtuna nu-şi mai are loc,
Nici ploaie, nici ninsoare pică,
E linişte de sticlă peste tot.

Îmi întind mâna peste orizontul alb
Şi-ncerc să prind un suflet ratacit,
Dar în inima muntelui de sticlă,
Numai soarele cuvântul să-şi zică
Îşi are dreptul printre ale mele bucle,
Şi bate-n părul meu, şi bate-n hău.